Sistemele de pensii publice în UE – Bismarck versus Beveridge. România: „la noi ca la nimeni”

De Mariana Bechir | 16.5.2018 .

Statele europene au sisteme de pensii destul de diferite ca modalităţi de finanţare, dar bazate în mod fundamantal pe două modele, Bismarck şi Beveridge. Primul este bazat majoritar pe contribuţii cu destinaţie expresă de protecţie socială, cel de-al doilea este bazat pe taxele generale colectate.

Rezultatul este că modelul Bismarck tinde să limiteze redistribuirea beneficiilor între diferite categorii de venituri ale cetăţenilor, în timp ce modelul Beveridge conţine în mod inerent o redistribuire a banilor colectaţi.

Tehnic, primul urmăreşte să conserve nivelul de trai al celor care contribuie pe baza unor criterii de contributivitate, pe când cel de-al doilea să asigure subzistenţa după un standard uniform.

Deşi necesare pentru a înţelege situaţiile diverse din practica diverselor state, aceste consideraţii sunt teoretice.

În realitate, nicio ţară nu are un sistem pur Bismarck sau pur Beveridge iar de-a lungul timpului s-au produs modificări dinspre un model spre altul.

Cele mai recente date disponibile la Eurostat arată că sursa principală de finanţare a cheltuielilor sociale ( în cadrul cărora pensiile au ”partea leului”) au fost contribuţiile sociale. Acestea au contat în proporţie de 54,1% din total, faţă de 40,5% din taxele generale strânse de guvern.

De reţinut, mai există şi 5,5% din „alte surse” (care, atenţie mare pentru noi, includ taxele pe proprietate). La acest capitol au excelat nu doar Marea Britanie sau Olanda, dar şi ţara cu structura economiei şi cu nivelul de dezvoltare cel mai apropiat de al nostru, Polonia, toate acestea situate peste pragul de 10% faţă de doar 1,4% în cazul nostru.

Unele ţările nordice, în care predomină finanţarea din partea guvernului sunt ancorate în tradiţia sistemului Beveridge ( în care este suficient să fii rezident pentru a fi eligibil la plata beneficiilor sociale). Danemarca (79,8%) şi Irlanda (60,5%) au cele mai mari ponderi ale finanţării din surse guvernamentale şi, implicit, valori mici ale contribuţiilor sociale (doar 11% din total în cazul Danemarcei !). Malta, Suedia şi Cipru mai au valori de peste 50% ale finanţării din surse de contribuţii generale.

Alte ţări au mers mai degrabă pe sistemul Bismarck, bazat pe conceptul de asigurări sociale, în care predomină finanţarea sub formă de contribuţii cu destinaţie special în acest scop. Interesant, Estonia este campioana acestui tip de abordare ( 81,7% din sume provin din contribuţii sociale) iar alte ţari foste socialiste, Lituania şi Cehia, depăşeşc ţara de origine a sistemului, Germania (cu 70,9% şi, respectiv,70% faţă de 65%).

De reţinut abordarea Olandei, care vine cu o pondere a contribuţiilor sociale similar cu Germania, dar susţine semnificativ sistemul prin taxarea proprietăţii şi nu doar din taxele generale, precum face aproape exclusiv Germania (care are o pondere la categoria „alte surse” asemănătoare cu România şi Bulgaria).

Merită semnalată şi linia de structură a Italiei, peste care ne suprapunem aproape exact. Ceea ce arată că, dincolo de aspectele strict economice, decizia în materie depinde esenţial de modelul socio-cultural impregnat adânc în originea comună.

Una peste alta, dacă ne raportăm la grupul ţărilor din Europa Centrală, datele arată destul de clar că România face notă discordantă în materie de finanţare a protecţiei sociale şi, poate ar fi util să întreprindem măsuri în sensul unei convergenţe cu aceste ţări.

În fine, dacă ne uităm la ponderile angajatorului faţă de cele ale angajatului ( unde datele Eurostat nu au prins încă mutarea contribuţiilor sociale aproape exclusiv în sarcina salariatului român, ceea ce, evident, nu se mai întâmplă niciunde în statele membre ale Uniunii) vedem că ( alături de bulgari şi de italieni) nu am mers clar nici pe sistemul nici Bismarck, nici Beveridge, cu o repartizare angajator/angajat originală, pe sistem „la noi ca la nimeni”. E dreptul nostru suveran dar o fi bine ?

Tweet Y!M