Valentin Lazea / PROIECTUL EUROPEAN: Întrebări și (posibile) răspunsuri (I)

De Valentin Lazea | 3.7.2012 .

Textul de mai jos constituie o încercare de explicare, pentru publicul românesc avizat, a principalelor provocări cu care se confruntă proiectul european în general şi zona euro în particular, privite dintr-o perspectivă mai largă (economică, dar şi istorică, politică, culturală). Abordarea pe care am ales-o este aceea de întrebări şi răspunsuri, pornind de la un chestionar întocmit de jurnalistul Cristian Grosu. Opiniile prezentate au un caracter personal şi nu implică in vreun fel instituţia BNR. (Valentin Lazea)

1. Ce stă, de fapt în spatele monedei euro, astfel încât astăzi politicienii să reclame o uniune fiscală?

Moneda euro constituie un stadiu intermediar, nefinalizat, al procesului de edificare al proiectului european. Însuşi acest proiect a suferit numeroase redefiniri pe parcursul ultimilor 60 de ani, sub impactul forţelor crescânde ale globalizării. Astfel, iniţial, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, creată în 1951şi reunind doar şase ţări (Franţa, Germania, Italia şi statele Benelux) avea rolul principal de a nu permite repetarea rivalităţilor care au dus la declanşarea celor două războaie mondiale.

Pentru vizionari precum Robert Schuman sau Jean Monnet, Comunitatea constituia şi primul pas înspre crearea unei federaţii europene de state egale. Această viziune  avea să fie pusă în umbră de concepţia preşedintelui Charles de Gaulle, pentru care Comunitatea reprezenta mijlocul ideal pentru recâştigarea şi menţinerea statutului de mare putere al Franţei: se vorbea de o „Europă a naţiunilor”, concept opus celui de federalizare.

În acest concept, politicile urmau să fie în esenţă naţionale, iar rolul economic al Comunităţii urma să fie limitat la cel de piaţă comună. În viziunea franceză, Comunitatea urma să ţină Germania înăuntrul, iar Marea Britanie în afara „Europei” (interesant că până la proclamarea independenţei sale în 1962, Algeria a făcut şi ea parte din Comunitate, alături de Franţa metropolitană). În anii ’50, ’60 şi ’70, forţele globalizării încă nu se făceau simţite din plin: patru din primele şase economii ale lumii (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) erau din Vestul Europei. Fostele colonii franceze din Africa sau ţările din Commonwealth-ul britanic aveau încă strânse legături cu fostele metropole, menţinând o pluralitate de interese naţionale divergente în cadrul Comunităţii.

Lucrurile aveau să se schimbe însă  pe parcursul anilor ’80, ’90 şi în primul deceniu al noului mileniu. Pe de o parte, prăbuşirea sistemului comunist a obligat „vechea Europă” să-şi deschidă graniţele unui număr de zece state, care au venit atât cu active (o forţă de muncă relativ calificată, resurse naturale, o bază industrială), cât şi cu pasive (decalaje mari de competitivitate, o infrastructură slabă). Pe de altă parte, ascensiunea noilor puteri emergente, de tipul statelor BRIC a relevat faptul că, pe termen mediu şi lung, statele europene riscă să devină irelevante în competiţia mondială dacă  nu procedează la o integrare mai adâncă.

Astfel, la momentul de faţă, între primele şase economii ale lumii şi-au făcut loc China (locul 2) şi Brazilia (locul 6), iar Rusia, India, Canada şi Australia au ritmuri de dezvoltare care le îndreptăţesc să aspire în viitor la poziţiile fruntaşe ocupate încă de europeni.

În acest context, elitele europene au procedat  la un prim pas (şi cel mai uşor, în acelaşi timp) de integrare suplimentară, prin crearea monedei euro în 1999. Un număr de  11 ţări,  extins ulterior la 17 ţări, au fost de acord să-şi cedeze suveranitatea în materie de politică monetară către un organism tehnocratic, Banca Centrală Europeană de la Frankfurt.

Încă de pe atunci, mulţi economişti şi o serie de oameni politici au fost conştienţi de  faptul că o uniune monetară nu poate funcţiona optim dacă nu este dublată şi de o uniune fiscală. Totuşi, sentimentul naţional care predomina în capitalele europene a  opus rezistenţă ideii de federalizare, care la rândul ei ar fi presupus o adâncire a uniunii politice.

Numai în cadrul unei uniuni politice (aşa cum sunt SUA, de pildă) cetăţenii unui stat pot fi de acord să sprijine cu transferuri financiare pe cetăţenii altui stat, aflat temporar într-o situaţie de deficit. În schimb, în Europa, în lipsa consensului politic, s-a mers pe varianta suboptimală a Criteriilor de la Maastricht, care urmau să asigure un minimum de disciplină fiscală în statele Uniunii, cu condiţia să fi fost respectate sau să poată fi impuse (enforced) de către statele creditoare. În lipsa unor mecanisme de enforcement, Criteriile de la Maastricht au rămas literă moartă, iar când deficitul bugetar a fost încălcat – fără penalităţi – de Germania şi de Franţa, celelalte state au profitat de aceasta, extinzând hazardul moral.

Şi totuşi, din punct de vedere strict monetar, performanţele euro în primul său deceniu de existenţă au fost remarcabile. Aşa cum se vede din tabelul alăturat, în materie de inflaţie, nu numai că rata inflaţiei din zona euro s-a situat la niveluri comparabile cu cele din SUA, dar divergenţele dintre statele membre ale eurozonei s-au diminuat până la dispariţie. De fapt, în materie de inflaţie, performanţele statelor din „flancul sudic” erau chiar mai bune , în anul 2009, decât ale statelor din „flancul nordic”.

Sursa: Economics Oxford (Click pe imagine pentru mărire)

Locurile unde şi-au spus cuvântul diferenţele de competitivitate şi de productivitate dintre Nord şi Sud au fost fie în domeniul ratei şomajului (Spania, Irlanda), fie în domeniul deficitului de cont curent (Grecia, Portugalia), fie  în domeniul deficitului bugetar (Irlanda, Grecia, Spania).

Devenise evident că zona euro nu constituie ceea ce se cheamă o „Optimal Currency Area”. Astfel, dobânda de politică monetară stabilită în mod unitar la Frankfurt era, probabil, prea mare pentru economiile dinamice din Nord şi prea mică pentru economiile mai slabe din Sud, unde bule speculative (îndeosebi în domeniul imobiliar) fuseseră alimentate de percepţia sectorului financiar internaţional de  nediferenţiere a riscurilor între Germania şi Grecia, de pildă.

Astfel, timp de un deceniu grecii au avut acces la fonduri cu dobânzi apropiate de cele percepute germanilor, pe care le-au utilizat nu pentru creşterea competitivităţii, ci pentru sporirea consumului (pe datorie).

În ultimă instanţă, clivajul dintre Nord şi Sud este unul de natură culturală: până când grecul nu va fi convins să muncească asemenea germanului, iar germanul nu va fi convins să se distreze asemenea grecului, dezechilibrele macroeconomice majore vor persista.

Remarcaţi din cele de mai sus  că evoluţia spre echilibru reclamă o ajustare din ambele părţi, probabil asimetrică: mai mult consum din partea Nordului, dar mult mai mult export şi investiţii din partea Sudului. Merită amintit faptul că până în urmă cu câteva luni politicienii din ţările din Sudul eurozonei nu au dat aceste mesaje (nepopulare) electoratelor lor, astfel încât acestea nu au înţeles nici până astăzi necesitatea obiectivă a ajustărilor.

*

Valentin Lazea este economistul-șef al BNR

(Va urma)

Lasa un comentariu


DIN ACEEASI CATEGORIE

Mariana Bechir

Top-ul discernământului: Creștere spectaculoasă în august a diferenței dintre costurile de împrumut ale României și cele ale altor state UE

Rata dobânzii pe termen lung a scăzut sub zero în Zona Euro și a coborât la doar 0,28% ca medie la nivelul UE, valoare la […] ... 
Citeste mai departe »

Mariana Bechir

Bruxelles / Fondul pentru ajustarea la globalizare, adaptat pentru un Brexit fără acord

Atribuțiile Fondului european de ajustare la globalizare (EFG) au fost extinse de UE pentru a cuprinde și ajutarea eventualilor șomeri ce vor rezulta dintr-o ieșire […] ... 
Citeste mai departe »

Victor Bratu

Competitivitatea în regiune: Indicatorii economici ai României față de celelalte state

România nu își fructifică potențialul de creștere al competitivității în raport cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est, din cauza dezechilibrelor interne și […] ... 
Citeste mai departe »

Iulian Soare

Tehnocrații de la Bruxelles pregătesc debutul spectaculos al Comisiei von der Leyen: 100 miliarde euro pentru dezvoltarea de ”campioni europeni” în afaceri

Noul executiv al Uniunii Europene vrea să înființeze un fond de 100 miliarde euro cu ajutorul căruia să ”crească” noii ”campioni europeni” care să fie […] ... 
Citeste mai departe »

Razvan Diaconu

Cât şi cum este integrată România cu Zona Euro din punct de vedere al comerţului

România a ocupat în anul 2018 poziţia 13 ca partener comercial al Zonei Euro, atât pe fluxul de export cât şi pe cel de import, […] ... 
Citeste mai departe »

Planul BCE de susținerea a țărilor din zona euro a demarat: îl însoțesc îngrijorările

Pericolul de ieșire a unor state din zona euro pare a fi trecut odată cu verdictul Curții Constituționale din Gernmania în favoarea implicării financiare a […] ... 
Citeste mai departe »

Dilema zilei: Redresare prin austeritate sau creştere prin relaxarea deficitelor?

Modelul creşterii pe baza unor deficite relaxate a fost utilizat pe scară largă în democraţiile occidentale în ultimele decenii, întrucât aduce atât dividende politice ( […] ... 
Citeste mai departe »

societate

Studiu ECFR: Europenii, SUA și garanția securității. Opiniile din România

Cetăţenii europeni nu ar mai considera că Statele Unite sunt garantul securităţii Europei, ci ar prefera consolidarea rolului Uniunii Europene pe plan global, printr-o abordare […] ... 
Citeste mai departe »

Vacanțele europenilor / Românii, cea mai mică pondere a concediilor în străinătate, cele mai mici cheltuieli medii per călătorie

Aproximativ 467 de miliarde de euro au cheltuit cetățenii europeni, în 2017, pentru călătorii, iar 26% din acest total le-a revenit germanilor, conform Eurostat. În […] ... 
Citeste mai departe »

Oficial, numărul românilor emigrați anul trecut, mai mic decât cel din 2017. Rectificările vor răsturna situația

Numărul românilor plecați anul trecut în străinătate pentru o perioadă mai mare de 12 luni a fost de 238.926, mai mic decât cel din 2017, […] ... 
Citeste mai departe »

România, Polonia și statele baltice – o dură declarație comună, la 80 de ani după Pactul Ribbentrop-Molotov

România, Lituania, Letonia, Estonia și Polonia au semnat o declarație comună cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în care […] ... 
Citeste mai departe »

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov a fost publicat de Moscova la 80 de ani de la semnare

Într-o încercare de a-i convinge pe aceia care continuă să nege existenţa protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, guvernul rus a decis să-l publice şi să […] ... 
Citeste mai departe »